Dintotdeauna m-a enervat sintagma asta. Cand ii auzeam pe batrani explicandu-mi ca ‚pe vremea lor’, lucrurile stateau altfel, mi se ridica parul din cap si-mi venea sa urlu. Dar astazi m-am trezit si eu spunandu-mi ca ‚tineretul din ziua de azi parca s-a tampit’.

Iesisem sa ma plimb si un copilut calare pe-un scuter vine spre mine si se apropie destul de mult. Abia cand a oprit, l-am recunoscut. Era fratele unei prietene din copilarie si oprise doar ca sa ma salute si sa ma intrebe ce mai fac.
Un gest dragut, mi-am zis. Dupa ce-am schimbat vreo trei vorbe si am aflat ce mai e nou, copilutul — care acum are vreo 17 ani — isi scoate din buzunar telefonul ‚de fite’.
‚Vrea sa se laude cu el’, imi spun. Era de inteles, pentru ca a crescut intr-o familie foarte saraca si n-a avut niciodata nimic. Nici macar jucarii. Dar omul n-a vrut sa se laude cu telefonul, pur si simplu a cautat un numar in agenda si, fara sa se scuze in vreun fel, a apelat pe cineva si-a inceput sa vorbeasca. Dupa cateva secunde bune, cand am realizat ca n-are de gand sa incheie conversatia prea curand, i-am facut un semn discret si m-am carat.
Si stau si ma intreb ce-o fi fost in mintea lui. Ce l-a oprit sa se scuze inainte de a da acel telefon? De ce nu mi-a zis ‚ma bucur (sau nu) ca te-am intalnit, sa ai o zi buna, salut’ si apoi sa-si vada de-ale lui? Cate minute si-a imaginat ca aveam sa stau langa el, asteptand sa-si incheie conversatia telefonica?
Se pare ca am ajuns si eu la fel ca acei batrani insuportabili care ma criticau in urma cu cativa ani si deja am o parere proasta despre tineretul din ziua de azi. Ce-o sa ma fac peste 20 de ani?