Acestea sunt cuvintele unui betiv, care mi-au ramas intiparite in memorie mult timp si de multe ori am vrut sa probez ce a vrut sa zica, dar iata ca a venit vremea sa-i dau dreptate. Poate ca nu vorbea el, poate ca, beat fiind, repeta ce auzise de la un om cu minte, dar mi-am dat seama ca are dreptate, intr-un fel.
De fapt, istoria este un exercitiu de memorie, referitor la ce ai retinut din faptele inaintasilor tai. Daca ai fi singur si ar trebui sa dai socoteala unui grup de oameni despre istoria ta, a celor care fac parte din familia ta, a celor din "tribul tau" si s-ar intampla sa nu-ti aduci aminte toate amanuntele, ar fi grav, insa tu esti sigur ca mai sunt si altii care se ocupa numai cu acest domeniu si atunci stai linistit.
Ati ghicit! Aceasta este definitia romanului, pe care nu-l intereseaza istoria, nu vrea sa stie de unde se trage, cine i-au fost inaintasii, ce a fost, acum 1.000 sau 2.000 de ani, prin locurile in care habiteaza.
Asa ajungem sa punem in plan secund dovezile obarsiei noastre, chiar daca aceasta dateaza de 2.000 de ani, chiar daca acestea sunt la dispozitia noastra, chiar daca asta ar insemna un efort minim si suficient pentru a lua pozitie intr-o situatie de acest fel. Subiectul este: felul in care sunt tratate si valorificate vestigiile daco-romane din muntii Orastiei, acolo unde de 2.000 de ani niste pietre vorbesc si striga la noi, ne spun mereu cat suntem de bogati, ce mostenire importanta ne-au lasat, ce prosti suntem ca nu stim s-o valorificam, ce orbi suntem ca nu vedem cum fac altii care au mult mai putin decat noi.
Am vrut doar sa trag de un clopotel, al carui clinchet ar putea da tonul greilor si lenesilor nostri guvernanti, la un indemn la munca (pentru care ii platim), sa-i facem sa uite cel putin pentru o vreme de propriile castele, cetati si vile.
Atunci vom putea spune ca ei mai au memorie iar noi… istorie!