Mereu am pasit bucurosi dintr-un an in altul, am destupat sampania si am uitat, pentru cateva minute, de amenintarile anului ce vine, de adevarul voit omis, ca timpul trece, de fapt, de la noi. De la an la an, tot mai multe posturi de televiziune se transforma intr-un fief al manelistilor ce-si poarta telespectatorii dintr-un an in celalalt pe ritmurile cantecelor de slavire a "valorii", "smecheriei", "femeilor" (de larg consum), "mertanelor". De, boieri dumneavoastra, nu te pui cu gusturile poporului. N-am pomenit intamplator prezenta crescanda a manelistilor la posturile de televiziune. Povestea asta spune multe despre cerere si oferta, multe, in cuvinte putine. Si am mai observat (ciulind urechea la asa-zisele momente vesele din programele televiziunilor), ca, incetul cu incetul, romanul isi pierde si simtul umorului, marele sau aliat in vremuri de restriste. Pacat. Bine macar ca avem puterea, de fiecare data, sa incercam treceri — uneori flauduloase — ale granitei sperantelor. In sunetul lingurilor ce pun umarul la eficientizarea ciorbei de potroace, romanul se gandeste in prima zi a anului ca poate urmatoarele 364 de zile vor fi mai insorite decat pachetul trecut. Si daca nu se poate sa fie mai bune, macar mai rele sa nu fie. Corect, boieri dumneavoastra. Numai ca binele asta mai tine uneori si de noi, de felul in care alegem cele puse in traista de Dumnezeu. Ma veti intreba, poate, ce te faci in cazul in care Dumnezeu te-a sarit din schema si nu ti-a bagat nimic in traista? Habar n-am! In nici un caz nu dai fuga sa cumperi o carte care te invata cum sa devii miliardar. Nu v-as spune nici o noutate daca as aminti despre sperantele romanesti ale fiecarui inceput de an, despre dorinta scaderii preturilor, aprecierii leului, cresterii salariilor si multe altele. Am impresia ca datele de 1 ianuarie seamana din ce in ce mai mult intre ele; cel putin la capitolul "dorinte". Asadar, n-avem de ce sa fim mai ingrijorati azi decat eram in urma cu un an. Nu repetam noi ciclic o incurajare sablon: "Lasa, ca mai rau dacat atat nu se poate"? Ba da. Spuneam ca ne-am pierdut simtul umorului, ca manelistii castiga din ce in ce mai mult teren, dar trebuie sa recunosc si plusul de calificare intr-ale speratului. Inventam retete ale sperantei, testam combinatii de pesimism diluat cu optimism, facem un ghiveci in care punem orice, numai sa nu ne ducem la fund. Pana acum ne-a iesit. Si, machiavelici din fire, ne consolam: "Scopul scuza mijloacele". Acu’, ce sa zic? Noi sa fim sanatosi, ca belelele curg. Ce ne ramane de facut? Sa inotam printre ele.